Povestiri de pe cele doua maluri ale Dambovitei (2)

Patul fermecat







In urma cu foarte multi ani, pe vremea cand locuiam intr-o garsoniera modesta, mi-am croit un pat special. Atunci cand l-am conceput si tamplarul l-a executat cu maestrie, credeam ca va fi un pat temporar, pe care il voi abandona atunci cand vor sosi vremuri prospere cu o locuintza potrivita. Patul cu pricina insa, se dovedeste un insotitor fidel al visurilor mele, l-am desfacut si refacut in fiecare dintre iatacurile care se succed, el troneaza sfidator in mijlocul dormitorului meu si-mi spune nerusinat: "voi fi cu tine , pana la ultima ta suflare!".



Ii raspund printre dintzi: nu sunt eu tipul care sa moara in patul lui"! R^anjesc, si adaug: … "nu uita ca 90% din oameni o sfarsesc in patul lor, este locul cel mai periculos in care ma pot afla, statistica nu greseste, cu cat mai putin ma aflu in patul meu, cu atata traiesc mai mult!!!".



Patul nu zice nimic. A vazut el multe la viatza lui, a cunoscut pe multe , care mai distinse, care mai putin. Nu are desigur experientza si povestile unui pat dintr-un hotel de gara. Se poate mandri insa cu opinia tuturor care l-au vazut : este un pat de exceptie.



De exceptie, caci se ridica cam la un metru douazeci de la sol si are o tablie care sugereaza penajul unui paun alb in calduri. Salteaua ridicata la inaltime este amplasata practic pe dulapul ce nu-si gasea loc in camera minuscula de unde am plecat, eu si patul, in burlaciile intrerupte.



Salteaua speciala si ea, nu o saltea de apa care inflacareaza imaginatia celor cu fantezie de ibric, ci o saltea care stie sa impinga exact cu o forta egala cu cea dezvoltata de greutatea trupului , aflat in pozitie orizontala plutesc , somnul si visele nu intarzie .



Loc bun de reverie, pe cat de periculos cum ziceam, pe atat de apropiat, familiar, protector, locul meu, al meu, numai al meu.



Prima reactie a unei persoane care capata autorizatia unei vizite in spatiul cel mai intim este o intrebare:-nu ti-e frica sa cazi din el? Raspunsul, invariabil :-nu mi s-a intamplat niciodata!. Intr-adevar, ingerul pazitor are stima pentru patul ridicat la rangul de "altar", o intrusa considera ca jertfa insoteste coabitarea in patru metrii patratzi.

Eu propuneam paradisul, ea isi imagina sacrificiul oitzei. Si patul ranjea satisfacut.



Avem desigur o prietenie trainica.



Cu trecerea anilor imi prelungesc placerea la sculatul de dimineatza, aud goarnele care suna si ma cheama la diversele batalii in desfasurare, dar negresit am un vis de recapitulat si de talmacit, sau poate o amintire dulce, rasarita pe neasteptate ,

proaspata, cu cat mai pretioasa cu cat dispare rapid in uitarea de unde s-a ivit cu obraznicie.



Cugetam, intins astfel peste prietenul meu, la nastrusnicul instinct al aventurii, pe care unii il au, altii mai putin sau deloc, pentru multi insa fermecatoarea Aventura apare din intamplare.



Astfel mi-a rasarit deunazi in minte, fermecatoarea S.

Revenit dupa ani in urbea natala, auzisem zvonuri ca ar fi devenit o mare vedeta, inaccesibila muritorilor de rand, asezata pe un soclu construit cu abilitate, dictator intr-un mic imperiu. Am dat la o parte zvonurile invidioase, insa S. si-a facut aparitia in zori, la ceasul de dulce visare.



Pornisem din Bucuresti o gasca vesela. Un amic procopsit avea masina "mica" in acei ani de restriste, cu noi si un don de Bucuresti, architect de meserie, cu tanara lui sotie proprietara de bust si coapse care ma faceau sa rosesc, in Fiat-ul lor sclipitor, o gasca vesela din Bucuresti care aveau acces la un fel de pensiune ce tinea de reteaua de palate si case de odihna rezervate creatorilor: poeti, actori, arhitecti sau scriitori. Pensiunea se afla pe dealul Cumpatul, o vila mare si generoasa, care ne-a intampinat cu ferestrele stralucind de curatenie, larg deschise spre soarele de vara timpurie. Sa fi fost cred luna mai, eu fugisem fara mare regret de la datoriile mele de student, gasca vesela se pregatea sa traga un chef de cateva zile, "creatori" simbriasi cu bunavoie de la imparatie.



Am dat buzna in vila respectiva (cine este el oare "recuperatorul" de astazi?) si am pus, zgomotos si grabitzi, stapanire pe ea. Tovarasa ingrijitoare, putin mirata, respectand autoritatea, a schitzat un gest sfios, si-a dus un deget la buze, si a zis : "tovarasa S. are si ea o camera la etajul de sus… Scrie…"

Tovarasa S., se intampla sa fie o  tanara scriitoare ,cunoscuta in acele vremuri, auzisem pana si eu de faima ei, desi nu participam la cenacluri literare, trageam chiulul cat puteam de la facultate si cultivam alte talente. Printre ele si un aproximativ talent la desen, mai curand un fel de obligatie profesionala, potrivita cadrului universitar impus.



Ma pregateam deci sa mananc, sa beau cum trebuie, sa-i fac curte discreta femeii celebrului architect N., si profitand de lipsa de atentie a maestrului , sa mangai cu privirea posteriorul ca^rn si sanii obraznici ai consoartei sale si poate sa si o desenez .



Dar a aparut S., trecand ca o umbra fugarita prin salonul vilei, ne-a aruncat o privire piezisa, si s-a retras grabita la etajul de sus.

Mesajul a fost scurt si limpede: "sunteti niste intrusi, ati venit sa-mi tulburati linistea." Umbra apartinea unei femei trupese cu o coama blonda si bogata, de o mare frumusetze. Probabil ca am fluierat de uimire, din fericire nimeni n-a auzit , mai curand un suierat interior.



Gasca vesela si-a vazut insa de treaba bucurandu-se de fiecare clipa petrecuta impreuna. Vorbe de duh, povesti, mancare, bautura, barfe , alte vorbe de duh, pe scurt petrecerea care se lasa cand grijile sunt date la o parte.

S. isi marcase teritoriul de la bun inceput. O bariera clara, de netrecut. Se cunosteau cu totii, celebritati din ta^rg, femeia blonda se pusese insa de o parte a barierei nevazute: aici eu, acolo voi, punct. Nici un zambet, nici o politetze.



Au trecut cele doua zile ca fulgerul si gasca cea vesela s-a intors in urbe. Ajuns acasa am descoperit cu stupoare ca un instrument de desenat, pretios, care tocmai imi fusese adus din occidentul decadent, disparuse. Mi-am dat seama fara multe dezbateri interioare ca-l uitasem in "pensiunea Weber" aflata in munti, acolo unde salasuia legendara Corina.



In acele vremuri , studentii calatoreau ieftin . Faceam "blatul" pe tren, Bucuresti-Brasov era o cale feroviara pe care se circula cu cativa lei strecurati la timpul potrivit in buzunarul "nasului".



Zis si facut, am sarit in trenul pentru Predeal si m-am infintzat la "vila".

Vila parea pustie, am intrat, in living-room am dat de S., asezata comod intr-un fotoliu ,cu o carte in mana .

- Te-ai intors…, mi-a zambit S. fermecator.

- Da, am raspuns.



N-am suflat nici o vorba despre instrumental uitat in vila.

M-am strecurat pe furis in camera care fusese a mea si l-am recuperat.



Si uite asa, fara sa vreau,s-a intamplat sa trec peste o bariera ce parea inabordabila.

Desigur astazi, cu mintea mea de acuma, inteleg ce nu intelegeam atunci.

Dar la ce bun?



Lucian Damboviteanu-Cismigiu