Bucurestiul Revizitat- in amintirea lui Matei Calinescu

BUCURESTII REVIZITATI PE URMELE CRAILOR DE CURTE VECHE.




Matei Calinescu, Ion Vianu, Lucian D. Cismigiu.



(publicat in iulie 2006 in revista TimeOut Bucuresti)













Intins peste circa 230 km. patrati, o suprafata aproape de trei ori mai mare decat a Parisului (in limitele lui municipale) si avand aproximativ acelasi numar de locuitori, Bucurestiul nu este micul Paris, ci, vice versa, se poate spune ca Parisul este …micul Bucuresti. Ne punem intrebarea cum putem transforma capitala Romaniei intr-o capitala europeana in adevaratul inteles al cuvantului, oras modern adica functional pe de o parte, cu un caracter specific, unic, pe de alta parte.



Despre leacurile urbaniste ca care trebuieste tratat orasul bolnav, inca ostil locuitorilor lui, care nu si-a definit riguros limitele, cu plamanii verzi atinsi de verse interese imobiliare, s-a scris si am scris suficient.



Despre caracterul lui unic in catalogul capitalelor europene insa, s-a vorbit mai putin. Aflandu-se la o incrucisare de drumuri, de la est la vest , de la nord la sud si invers, Bucurestiul este un adevarat Janus.

Cu o fata spre Istambul, Consatantinopole, iar cu cealalta, perioada lui moderna, incepand cu regele ctitor Carol I, spre marile capitale ale Europei, Paris, Viena, Berlin. Unicitatea Bucurestiului consta tocmai in aceasta juxtapunere, in aceasta vecinatate intima a acestor mari si semnificative directii.



In luna iunie a acestui an, s-a stins din viata un mare carturar roman, Matei Calinescu. Am avut onoarea si norocul sa ma numere printre prietenii lui. Impreuna cu un alt mare carturar si prieten, Ion Vianu, in urma cu trei ani am revizitat Bucurestiul nostru pe urmele lui Mateiu Caragiale. Gasesc oportun acum , omagiu pentru prietenul disparut, republicarea insemnarilor de calatorie prin Bucurestii- Janus, pe urmele Crailor de Curte Veche, ale lui Matei Calinescu, Ion Vianu si ale subsemnatului,

L. D. Cismigiu.







Bucuresti, 1 iunie 2006,



Dragii mei Ion si Matei,



Asa cum am stabilit voi deschide eu acest dialog, pe care imi doresc sa avem putere sa-l ducem pana la capat, cu iscusinta si “prudenta” necesara. Deci:







L.D.C.



Ne-am regasit aici in Bucuresti, voi doi reveniti dinspre vest iar eu dinspre sud, de fapt voi de la apus si eu metaforic vorbind,dinspre soare-rasare. Ne-am regasit in orasul tineretii noastre. Eu il percep acelasi si diferit, distanta impreuna cu revenirea mi-au dat si avantajul perspectivei spatio-temporale si strangerea de inima la revenirea intr-un loc bantuit de fantomele celor dragi care nu mai sunt.

Am revenit in acest loc, pe care tu Matei l-ai numit genial ( in re-citirea Crailor) Balcania, locul care aflat in perpetua disparitie, nu moare niciodata… Si l-am gasit aici, clonat si la putere, pe “transcendentalul” Pirgu, mai agitat si activ ca niciodata, pregatind intrarea Balcaniei in Europa. Si ma gandeam sa facem impreuna o calatorie prin spatiul orasului nostru, unde Pirgu ne serveste drept “Virgiliu” si interlocutor, tinand haturile trasurii sale, cel putin un BMW 4x4.

Printr-un oras devenit ostil locuitorilor lui…..





I.V.

E nevoie de multa imaginaţie pentru a reconstitui vechiul Bucuresti! Şi a devenit aproape un loc comun să spunem că oraşul nostru este un oraş martirizat. Ceeace e remarcabil e că au concurat tot felul de cauze la supliciul oraşului nostru, în lungul veacurilor: cutremure , incendii, inundaţii dar şi invazii, bombardamente… puţine oraşe mari în Europa au avut parte chiar de atâtea catastrofe. Cu atât mai preţios e ceeace rămâne. Dar şi paginile care-i sunt consacrate, care, uneori, vorbesc imaginaţiei mai mult decât pietrele.





M.C.

Mǎ bucur cǎ ne-am regǎsit din nou, eu de la o vreme revin aproape anual în Bucureşti, cu imagini vechi peste care se suprapun – dar fǎrǎ sǎ le şteargǎ – altele noi, amestecate, adeseori urîte, strǎzi murdare, automobile parcate pe trotuare, case noi arhitectural stridente (cu prea rare excepţii), case vechi frumoase pǎrǎsite, ruine triste, fǎrǎ patinǎ, şi altele, nu multe, remodelate, cu elaboratele lor detalii de sfîrşit de secol 19 sau inceput de secol 20. Una din acestea, de pe Maria Rosetti, are pe faţada lateralǎ în raport cu strada, un mare şi enigmatic inorog.. Anul acesta locuiesc într-un apartament din ceea ce a fost « mahalaua armeneascǎ », situat pe strada Logofǎt Luca Stroici, care în trecut se numea Robert de Flers (edililor comunişti le plǎcea sǎ schimbe numele strǎzilor cu rezonaţe « cosmoplite »), şi pe care se gǎseşte o casǎ veche boiereascǎ, încǎ arǎtoasǎ, cu o placǎ indicînd cǎ acolo a locuit, în ultimii sǎi ani, marele Matei, adicǎ Mateiu I. Caragiale, al cǎrui portret în relief de bronz înnegrit de vreme ar trebui curǎţat, împrospǎtat. Faptul cǎ stau pe aceastǎ stradǎ e doar una din multele coincidenţe sub zodia cǎrora intru de cîte ori revin în oraşul natal. Cu trei ani în urmǎ am publicat o carte despre Mateiu I. Caragiale – o carte de recitiri – pe care mǎ bucur cǎ o apreciezi, dragǎ Lou. Mǎ plimb pe strǎzile din aceastǎ « mahala » recitind mental scrierile marelui meu omonim. Pe strada Spǎtarului, de care mǎ leagǎ amintiri lirice (locuia acolo scumpul meu prieten Mircea Ivǎnescu, poetul, Poetul), am trecut pe lîngǎ casa Melic, una din cele mai vechi din Bucureşti, construitǎ în 1822, în care a locuit la un moment dat pictorul Theodor Pallady şi care gǎzduieşte azi muzeul Pallady. Pe vremea cînd Mateiu Caragiale era tînǎr şi coresponda cu prietenul sǎu N. Boicescu – o minunatǎ corespondenţǎ, vie, total neconformistǎ, sincerǎ cu un fel de naivitate în pozele lǎudǎros cinice pe care le adopta Mateiu - el vizita chiar aceastǎ casǎ în speranţa cǎ ar putea-o seduce pe bǎtrîna « gonzessǎ » care o ocupa. N-a reuşit : îi comunica lui Boicescu cǎ fǎcuse tot ce trebuia, cǎ pînǎ şi o castǎ fecioarǎ i-ar fi cedat dacǎ s-ar fi aflat în locul babei ! Pe altǎ stradǎ din « mahalaua armeneascǎ », şi anume pe strada Franzelarilor, prin anii 1960 am vǎzut, într-o noapte, un înger, lîngǎ un copac foarte bǎtrîn – un copac poate care, spre bucuria mea, mai existǎ.



L.D.C.

Ingerul sau copacul ? Mare bucurie sa reinatalnesti acesti prieteni vechi, copacii. Sa fi fericit surprins, revenind in Bucuresti, ca mai sunt, unul sau altul cu care te-ai cunoscut in urma cu jumatate de secol… Si in gradina in care as putea spune ca m-am nascut, gradina Cismigiu, privesc in fiecare dimineata plopul pe langa care am crescut si care sta in picioare, in pozitie de « drepti »,un strajer personal. Putin mai departe, dincolo de plop, un alt strajer, strajerul « Podului Mare », un platan urias care e asezat acolo de pe vremea cand « s-a pus de o gradina », parca sa soarba « balta lui Dura negutatorul ». Si evident, Podul Mare, podul pe care Craiul povestitor il cunoaste pe Pantazi, pod pe care-l treceam in fiecare dimineata in drumul meu spre liceul Lazar. In acel an al crailor, 1910-1911, « Cismegiul de atunci,(era)singuratic si lasat in salbaticie ». Pe potecile gradinii fermecate pasesc si eroii tai, Ionel, si Cismigiul este pentru noi un fel de garantie. Case, strazi si cati oameni n-au disparut, Cismigiul este aici, strajer de Bucuresti. Casa lui Pantazi era pe o strada care se pare ca a disparut, strada Modei, unde e astazi -dupa Barbu Cioculescu- Hotelul Bucuresi, si daca e asa, acolo unde a fost cofetaria Nestor…, intre strada Luterana si Calea Victoriei. La o aruncatura de bat de Cismigiu. Dar, Ioane, pe unde era Cafeneaua « Cazes », cafeneaua careia amicul Gorica Pirgu ii fusese « Veniamin » ?



I.V.

Nu disper în a identifica locul! Există mari specialişti în geografia vechiului Bucureşti. Ar trebui să spun "arheologi", dar nu totdeauna acest cuvânt are o deplină acoperire. Findcă uneori e adevărat că ruinele Bucureştilor mateini se găsesc sub pământ, ca urmele Antichităţii. Alteori însă sunt în aer. Dat fiind că Dealul Spirii, de exemplu, a fost ras ar trebuie căutate casele de acolo undeva deasupra solului de azi! Oricum ar fi, eu deosebesc mai multe straturi mateine: Bucureştii Sultanei Negoianu şi ai copilăriei lui Pantazi pe la Podul de Pământ (Calea Plevnei de azi), un oraş idilic înecat în copaci şi în flori, oraş totuşi; oraşul mişcat de agitaţia militară a războiului de independenţă, marcat de marea şi tragica iubire dintre modesta neguţătoreasă Pena şi nepotul Ţarului, Leuchtenberg-Beauharnais; oraşul, deja complet modificat, modernizat al momentului când se petrece acţiunea "Crailor": 1911-12. Şi momentul când "Craii" sunt scrişi, după primul război mondial, în care oraşul anterior apare deja ca un illo tempore, un trecut iremediabil îngropat.

La acestea eu aş mai adăuga două alte momente: Bucureştii anilor cincizeci, când, adolescenţi, descopeream "Cartea Crailor" (Ion Barbu); de pe atunci, traseele chefurilor nocturne ale celor patru nu mai puteau fi deduse decât cu mare aproximaţie, trecând în legendă, ca urmele lui Ulisse în periplul mediteranian (nu ştim unde e Ithaca eroului homeric!); în fine, Bucureştii de azi când recitesc "Craii" identificând din ce în ce mai greu nu numai cetatea lor dar şi pe ai mei, al vremii descoperirii de către mine a "Crailor".



M.C.

Fosta stradǎ Robert de Flers (numitǎ pentru un dramaturg care in 1921 a devenit unul din cei 40 de « nemuritori » ai Academiei franceze, dar care între timp a fost uitat, cum sunt, cu puţine excepţii, vai, mai toţi « nemuritorii »), strada pe care a locuit marele Mateiu e paralela la est cu strada Armeneascǎ şi la vest, la douǎ-trei strǎzi distanţǎ, cu Sfîntul Spiridon şi apoi cu strada tatǎlui, I.L. Caragiale, care a locuit temporar pe ea, într-o casǎ veche destul de oarecare, între 1901-1902, deci înainte de a se autoexila la Berlin. (Cǎ Mateiu va fi cunoscut aceastǎ casǎ e neîndoielnic.) In apropierea ei, pe strada perpendicularǎ, poate fi vǎzutǎ o statuie în bronz, într-un mic parc dreptunghiular cu douǎ bǎnci şi cîteva tufişuri prǎfuite copaci de pe Maria Rosetti: capul e desigur al lui I.L. Caragiale, dar trupul, în redingotǎ, cu mîna dreaptǎ încleştatǎ pe rever, se zvoneşte cǎ ar fi fost conceput iniţial pentru o statuie a lui Lenin, cîndva prin anii 1950. Sculptorul, se zice, ar fi schimbat capul pentru a rǎspunde unei comenzi urgente, leagate de o aniversare a marelui dramaturg, iar capul lui Lenin ar fi putut fi folosit pentru o comanda care mai putea aştepta. Fie ea apocrifǎ, povestea conţine un grǎunte de adevǎr posibil. Un alt hibrid statuar bucureştean, mai celebru, e statuia equestrǎ a Ioanei d’Arc din piaţa universitǎţii, pe trupul împlǎtoşat eroic al cǎreia artistul francez angajat sǎ-l reprezinte pe Mihai Viteazul a lipit capul domnitorului. Poate cǎ artistul francez (al cǎui nume îmi scapǎ) împǎrtǎşea opinia lui Poincaré care constituie motto-ul Crailor de Curtea Veche : « Nous sommes ici aux portes de l’orient où tout est pris à la légère ».

Dincolo de astfel de anecdote pitoreşti, Bucureştiul de azi e mai mult decît oricînd oraşul lui Pirgu. Prin dinamismul lui, prin vulgaritatea lui « datǎ-n Paşte », prin atmosfera de corupţie, cinism şi impunitate care-l înfǎşoarǎ, prin spritul proxenetismului eliberat de pseudo-puritanismul rigid al deceniilor comuniste, Bucureştiul ar putea fi descris ca o improbabilǎ versiune urbanisticǎ a lui Goricǎ, un Pirgu ospitalier pentru diverse comisii europene venite cu pantahuza, un Pirgu care a renunţat sǎ-şi mai cumpere un castel istoric în Ardeal, preferînd sǎ-l reproducǎ în exemplare multiple şi nou-nouţe, mai aproape de inima oraşului sǎu paradigmatic, la Bǎneasa sau la Pipera. În locul vechilor Arnoteni, el prezideazǎ acum simbolic asupra sutelor de cazinouri fǎrǎ pretenţii de genealogii ilustre în decǎdere, devenite maşini « moderne », de o mare eficacitate în spǎlatul banilor. Schimbarea esenţialǎ e cǎ Pirgu nu mai vorbeşte franţuzeşte şi nu-l mai admirǎ pe Montaigne pentru « pǎrţile lui » ci a învǎţat englezeşte şi-şi « implementeazǎ » fǎrǎ ruşine nǎbǎdǎile.



L.D.C..

Asa e, Bucurestiul este orasul lui Pirgu. Mai rau, Pirgu, eroul "transcedental" dupa cum il caracterizezi tu, draga Matei, s-a colorat mai intai in verde, apoi in rosu, si acum am impresia ca , pe nesimtite, combina culorile. Si s-a clonat, domnule! Bucurestiul este azi un oras ostil locuitorilor . Trotoarele sunt ocupate de masini, Pirgu si-a cumparat o trasura de lux, 4x4, cu care trece nepasator peste craterele de diverse dimensiuni din asfalt, el si gasca lui isi "trag" case care urla :Eu,Eu,Eu!, iar pentru prostime tramvaie , din cand in cand, pe linii ocupate si blocate.

Pe la 1911 Banca Nationala, Posta, "City"-ul Bucurestiului se ridicase, pe fatadele lui tencuiala nu se uscase bine. Era marturia directiei spre care vointa regala indrepta Bucurestiul, spre vest, spre Paris…"Micul Paris". Lipit de centrul nou, traia si prospera mai departe orasul orientat spre Istambul, cartierul de botez al crailor,strada Covaci, Curtea Veche. Bucurestiul ar fi putut deveni un oras de mare interes european, daca tocmai aceasta tensiune dintre Paris si Istambul ar fi fost recunoscuta si exploatata dibaci de edili si arhitecti. Pumnul de fier comunist a zdrobit cu cinism aceste traditii sau vocatii , firave poate, dar conturate clar. Si dezmatul urbanist si arhitectural post comunist isi face de cap, fara mila. Gorica si ciracii invart "euroii". Un oras pentru gasca, alt oras pentru prostime. Cand Gorica se grabeste, trasura 4x4 nu-l mai ajuta. Are nevoie de elicopter. Bucurestiul are azi cam 240 de kilometrii patrati, cam de trei ori mai intins decat Parisul… Si se intinde nestavilit mai departe, atinge Snagovul la nord! Mananca campiile, padurile, inghite salba de lacuri. La revolutie tricolorul afisa mandru o gaura. Parca ar fi mai potrivit tricolorul sa aiba la mijloc o hartie de 500 euroi.



I.V:

Aş dori să reamintesc ce scria Ion Barbu, la apariţia "Crailor de Curtea Veche": Niciodată piatra nu va mai da Bucureştilor un sfert din strălucirea marilor cetăţi din Apus. Civilizaţia noastră e sortită să se petreacă în virtual şi interior. Neputând clădi în afară (e şi prea târziu şi zadarnic pentru aceasta) în inimile noastre se cade să întemeiem: turnuri vibrătoare, speranţei, aurite bolţi, laudei; clopotniţe, adâncimi soarelui netemporal. Pasajul nu trebuie înţeles numai negativ. Oraşul nostru, cred eu, nu mai poate concura la strălucirea exterioară cu alte cetăţi ale Europei. Ar trebui să devină, în primul rând, un oraş plăcut, un oraş în care să te simţi bine să trăieşti. Şi în formula asta intră şi respectul pentru trecut, putinţa de-a urmări, măcar cu mintea dar şi cu pasul, preumblarea Crailor. Resturile care provin din vechime sunt infime, dar cu atât mai preţioase. Acum câţiva ani am descoperit cu încântare că "birtul din Covaci", locul mitic al oricărui matein, acolo unde se deschide "cartea Crailor", cu scena cinei celebre -- Paşadia devorând din priviri pe Raşelica Nachmanson -- există (sau putem să ne imaginăm că există). Ce folos că întregul cartier, cel al "centrului istoric" se degradează pe zi ce trece şi asta în ciuda gesticulaţiilor de restauraţie de acum câţiva ani? Din nefericire nu e politica care pare azi să aibă prioritate. Chiar pentru a ne trăi trecutul "în virtual şi interior" avem nevoie de câteva umile urme materiale. Dar, în materie de distrugere, e preponderent proverbul: N-ADUCE ANUL CE ADUCE CEASUL. Bucureştii, oraşul martir, oraşul schinguit pare să-şi urmeze destinul. Vândut pe nimic urmaşilor lui Pirgu.



M.C.

:Trebuie sǎ ne resemnǎm aşadar sǎ distingem între Bucureşti ca o stare de spirit – subiectivǎ şi idealizantǎ, fǎcutǎ din amintiri, inclusiv amintiri de lecturǎ, nu lipsitǎ de ambiguitǎţi şi ambivalenţe – şi oraşul real de astǎzi, care tocmai prin urîţenia lui devine un necesar principiu de tensiune, un suport improbabil tocmai al stǎrii de spirit de care vorbeam. Aşa se explicǎ poate tentaţia pe care o simt din cînd în cînd de a mǎ stabili la Bucureşti, sau de a petrece aici o bunǎ parte a anului. Rezist la orice în afarǎ de tentaţie, spunea Oscar Wilde. Din fericire, tentaţia bucureşteanǎ e pentru mine intermitentǎ: voi reveni şi voi pleca mereu, poate mai rar decît tine, Lou. Sejururile tale bucureştene, dragǎ Ion, sunt mai prelungite şi mai previzibile, pentru cǎ cǎ tu ai norocul de a locui în casa în care ai copilǎrit şi ţi-ai petrecut viaţa de dinainte de exil, frumoasa casǎ a părinţilor tăi, situatǎ într-una din puţinele insule de verdeaţǎ şi de pace din acest oraş agitat, zgomotos şi convulsiv, pe strada cu mulţi tei acum înfloriţi, Andrei Mureşanu. Dacǎ mi-ar fi şi mie accesibilǎ casa copilǎriei, cine ştie? Oricum, nu trebuie sǎ uitǎm cǎ, pentru oameni ca noi, care-l pǎrǎsisem definitiv, simplul fapt cǎ ne putem întoarce cînd vrem în oraşul nostru natal e mǎsura unei schimbǎri radicale în bine. Cît despre Pirgu, care va hǎlǎdui în aceste spaţii (sǎ nu ne iluzionǎm) pînǎ la sfîrşitul lumii, nu ne rǎmîne de fǎcut decît sǎ luǎm exemplul Crailor, mǎcar în aceastǎ privinţǎ: sǎ-l privim cu amuzament, sǎ rîdem de el, sǎ-l vedem ca pe un soitar sau mǎscǎrici fǎrǎ astîmpǎr şi – de ce nu? – sǎ-i admirǎm neruşinata, exploziva, grotesca vitalitate de bufon abject şi perpetuu, fie el în fapt un rege neîncoronat, sau doar un rege de carnaval, într-un dezmǎţat carnaval fǎrǎ sfîrşit...



I.V :

Să nu uităm că viaţa lui Paşadia avea puncte obscure... "fuseseră ani întregi când se dase afund, nu-l mai zărise nimeni". Şi: "Destul de des, Paşadia spunea că pleacă pentru câteva zile la munte ..." Se deda Paşadia unor orgii monstruoase sau, aşa cum se credeau alţii, cădea pradă unor "groaznice pandalii"? – Răspunsul nu poate fi cunoscut. Să reţinem totuşi, că oricum şi în orice împrejurări, calitatea de bucureştean implică un temporar refugiu "la munte". Şi că, mai mult sau mai puţin curarisit, bucureşteanul e cel ce mereu se întoarce.



L.D.C.:

As rade de Pirgu cum razi de o maimuta, as admira vitalitatea exploziva, cum admir un tigru, atat tigrul cat si maimuta sunt tinute dupa gratii la gradina zoologica! Sa ne retragem oare in spatiul virtual al „Bucurestiului de Sus”? Si odata refugiati in lumea umbrelor, amintirilor, regretelor dulci amare, sa apara pe fata noastra zambetul si „duiosia extatica’ a Penei Corcodusa, la intalnirea din cer cu printul inimii ei? Sau sa luam iarasi si iarasi impreuna cu Pantazi trenul ce ne trece granita spre alte meleaguri care ne incarca cu energiile necesare reintoarcerii?

Matei, Ion, zic intre timp, pana ne hotaram, sa ne asezam pe o terasa in Bucurestiul nostru, sa deschidem o sticla de vin, sa ne bucuram de tineretea care defileaza prin fata noastra si sa privim cu ochii nostri ramasi si ei la fel de tineri.