1989, 23 decembrie. Revolutia mea de la Ierusalim

Sfarsit de decembrie 2014

Florile mititele ale  plantei numita "Sporul Casei" stralucesc multicolore sub razele soarelui de dimineata asezat cam la doua sulite  pe cer si eu,  asezat comod la birou, incerc sa ma intorc cu douazeci si cinci de ani in timp si sa retraiesc acel decembrie, decembrie 1989. Atunci cand, la 17 ani dupa plecarea sau mai curand fuga mea  din tara aveam sa cred ca vad , de la distanta, cum mi se implineste visul cu ochii.

In dimineata zilei de 23 decembrie 1989 era la Ierusalim  un  cer acoperit de nori, frig, cu o ploaie marunta neobisnuita pentru orasul care are de multe ori iarna,  un cer violent  care se desface si coboara perdele de ploi torentiale. Telefonul a sunat devreme, era amicul Itzic Ben Sheah care tinea sa impartaseasca cu mine ce vazuse la televizor si ce auzise la radio despre ce se intampla in Romania. Nu dormisem prea mult peste noapte, de fapt de mai multe zile sufletul mi se innodase, inima stransa, eram intr-o  stare de supraexcitare continua.

 Mi se infatisa  zi si noapte  filmul ultimilor ani petrecuti in Romania inainte de fuga, retraiam si fiorurile reci care aveau sa ma incerce la fiecare vizita pe care o facusem dupa plecare. Fie sa-mi vizitez mama, fie sa-l revad pe fiul Alexandru care crestea repede si pe care il lasasem in urma, fie sa mai fiu  in prezentza unchiului meu Moni Ghelerter, acum bolnav si suferind. Si sa-l ingrop in 1979.

Si-l revedeam si pe Ceausescu. Nu se putea altfel.  El era fundalul. Decorul, o panza uriasa in spatele scenei  pe care statea zugravit chipul ranjind al marelui conducator. Lenuta nu era acolo. Nu stiu de ce. Probabil ca pentru mine ea a fost intotdeauna un personaj secundar. Probabil pentru ca ochii lui Nicolae Ceausescu si ochii mei se incrucisasera in doua randuri si traiam cu impresia ca ne cunoastem si ca ne cautam.  El sa puna mana pe mine, eu...nu mai stiu. Sa-i vorbesc ? N-ar fi ajutat. Sa-l ucid? N-as fi fost in stare. Cred ca mai degraba sa-l pacalesc inca odata, asa cum il pacalisem la sfarsitul anilor saizeci cand refuzasem colaborarea propusa  de  "serviciile speciale" care imi garantasera drept urmare ca nu voi parasi niciodata Romania, si, iata, eram acum , si de ani buni, liber in Ierusalim.  

Imi fierbea deci sangele in vine, vroiam si eu la revolutie, venise ziua cea mare si eram la doua mii de kilometri departare.   Dar eram la Ierusalim si eram constient ca ma aflu intr-un oras unde fiecare gest are o profunda semnificatie. Si mai ales ecou. Deci era rost de actiune.

Gandit si facut. Mai departe filmul s-a desfasurat uimitor de rapid.  L-am invitat pe amicul Ben Shelah la o intalnire in cafeneaua Atara, in centrul Ierusalimului de vest pe strada Ben Iehuda.  Ne-am asezat la o masuta , era ora 11 dimineata. Am decis ca trebuie sa sprijinim revolutia  si am hotarat sa infintam "Frontul pentru Sprijinul Revolutiei din Romania". Ne bazam desigur pe sutele de mii de evrei originari din Romania care traiau in Israel si care, asemenea noua, urmareau cu sufletul la gura evenmentele din tara.

Ce vom face cu "Frontul" ? Vom vedea. Mai intai il infintam. Am batut palma. Apoi anuntam omenirii adica Romaniei si Israelului ca "Frontul" a fost infintat. Zis si facut, Ben Shelah pune mana pe telefon si il suna pe Gadi, seful deskului de stiri in romaneste de la Kol Israel. La ora 12 fix, prima stire de la Kol (radio) Israel in limba ebraica anunta infintarea "Frontului".

Cine traieste in Israel, o tara in care istoria se scrie uneori  inainte de desfasurara evenimentelor, stie ca aceste stiri de la Kol Israel , la ora fixa si din ora in ora, sunt ascultate cu sfintenie si au un impact urias. In Israel si pretutindeni.  Cand am auzit la radio stirile de ora 12, ma simteam precum  Haplea care urla intr-o parte a satului si fuge in cealalta parte sa se auda...  Ce se intampla parea ca un fel de joaca, din joaca am prins subit putere , era cazul sa lasam gluma la o parte si sa ne apucam de treaba.

A doua zi era duminica, zi de lucru. Ajuns la biroul meu (de arhitectura) am hotarat ca prima miscare este organizarea unei manifestatii de sprijin pentru revolutie si revolutionari. Am decis ca locul potrivit de desfasurare a acestei manifestatii este in fata bisericii romanesti din Ierusalim , pe strada Shifei Israel, acolo unde se gasea (si se gaseste) si un camin pentru cei care , norocosi si cu legaturile potrivite, primeau documentele necesare vizitei in Tzara Sfanta. Fete mai mult sau mai putin preotesti, iar la vremea respectiva cred ca erau si cativa calugari cu pistol sub sutana, membri si ei a unor servicii speciale de care pomeneam mai devreme.  Am stabilit ora, cred ora 12, am pus mana pe telefon si am anuntat mai intai pe toti prietenii mei de origina romana din Ierusalim si din Tel-Aviv, apoi primaria (primarul era in acei ani Tedy Kolek), televiziunea si radioul, ba chiar si un parlamentar care se mandrea cu origina lui romana (Poraz) si care odata cu intrarea la guvernare a partidului "Shinui", fusese numit ministru de interne.

Biroul meu de arhitectura era in acel ani plin de arhitecti veniti si ei din Romania, facusem aceeasi scoala si ma puteam baza pe ei. Ion Nanu, cu care lucrez si acum, Mircea Secaseanu aflat astazi in Germania, ba chiar si fiul meu Alexandru pe care reusisem sa-l scot din Romania dupa ce terminase liceul cu peripetiile de riguare si sa-l aduc la mine la Ierusalim. Si era student la Institutul Betzalel, tot la arhitectura.  Echipa s-a pus pe lucru, tricolorul cu gaura respectiva  , pancarte cu lozinci, totul cu viteza care imi amintea pregatirile de ultima clipa a  expozitiilor destinate  "conducatorilor  de partid si de stat" la care participam in calitate de lucrator al celebrei institutii bucurestene "Decorativa" la care ma angajam in vacantele de vara ale studentiei sa castig un ban cinstit si mult dorit.

Ne-am prezentat in urmatoarea zi la biserica, asa cum stabilisem. Eram, ca sa zic asa, cu totii de fata. Noi, prietenii mei si prietenii prietenilor mei, reporteri de la televiziune si de la radio, un viceprimar  pe nume Zvi Rozen(tot roman de origina) trimis de Tedy Kolek, deputatul Poraz, avocat de meserie. Am convocat si o ambulanta pentru recoltat sange ,destinat ranitilor revolutiei care era prezenta si impresionanta. Dar si mai impresionanta a fost imaginea filmata de televiziune care a surprins, pe doua targi aliniate una langa cealalta, pe un parinte imvesmantat cu un anteriu, din biserica si pe o domnisoara atragatoare si fotogenica, donand sange revolutiei. S-au tinut discursuri inflacarate, deschise de mine, presedintele ad hoc al Frontului si urmate de discursurile viceprimarului Zvi Rozen  si al deputatului Poraz. Erau flacari in aer dar si multa bucurie si optimism.

Seara, la televiziune odata cu stirile din Romania s-a dat si reportajul primei manifestatii din Israel cea de la biserica romaneasca din Ierusalim. intentionez sa gasesc in arhiva televiziunii reportajul care cred, are intersul si farmecul lui.

Urmatorul obiectiv a fost amabasada Romaniei din Tel- Aviv. Manifestatia a fost programata si organizata pentru ziua urmatoare. Evreimea romaneasca era deja mobilizata. Inclusiv oraganiztiile evreilor originari din Romania, conduse atunci de Itzhak Ben Artzi, cernautzean de origina, si el parlamentar cunoscut si fost viceprimar al Tel-Avivului.  (si  tatal faimosului si fermecatorului  cantaret Shlomo Artzi). Si varul meu prin alianta, prin verisoara lui si matusa mea , actrita Beate Fredanov.

Intre timp se primisera probabil la ambasada ordinele si dispozitiile necesare , am fost invitati politicos in ambasada, ambasadorul si-a declarat sprijinul pentru revolutie, dupa care am iesit cu totii in strada si ambasadorul ,insotit de aplauzele publicului, a repetat declaratia facuta in ambasada.

Era o zi splendida cu soare, si noi, adica eu cu prietenii mei, in adevarata traditie romaneasca, am luat cu asalt restaurantul romanesc "Mamaia" aflat pe strada Ben Yehuda, si am tras un chef care a ramas de pomina. Deveneam a doua oara liberi.

In zilele urmatoare Ben Artzi a preluat comanda operatiei, au fost stranse donatii in haine, paturi, bani, pentru a fi trimise in Romania.

Iar eu m-am trezit acasa cu o echipa de la CNN care venise sa-mi ceara un interviu. I-am primit politicos si mandru, ma simteam,  cum ziceam , la a doua eliberare. Reporterita m-a intrebat daca stiu ca am fost "cumparat" de statul Israel pentru a putea parasi Romania in anul de gratie 1972 si daca stiu care a fost suma. La care i-am raspuns ca n-am habar, dar ca sunt convins de un singur lucru si anume de faptul ca a fost una dintre cele mai bune afaceri ale statului, nu atat pentru proiectele mele construite cat pentru suma respectabila de impozite pe care le-am achitat in caliate de arhitect independent si  de numarul  de angajati care au trecut prin biroul meu.

Revolutia la Ierusalim a inceput, asa cum se cuvenea, intr-o cafenea. Si s-a sfarsit, normal , intr-o carciuma, "Mamaia" din Tel-Aviv. Mentorului meu si a altor multi copii ai Dambovitei, I.L.Caragiale i-ar fi fost pe plac, cred.

Amintiri calde, luminoase. Eram cu 25 de ani mai tanar.