EDELINA

 

Edelina

 

Nu mai țin minte exact nici locul nici timpul când i-am înghițit verigheta Edelinei. Ne-am cunoscut în casa unor prieteni din Ierusalim, și ei din originari România , Beno și Iulia Azriel. Cândva în 1986.

Mărunțică la trup, păr negru  tuns scurt,  doi ochi negri imenși care parcă mă urmăreau oriunde m-aș fi deplasat printre oaspeții familiei Azriel. O voce superbă, clar cultivată, de mezzo soprană. Un zâmbet generos îi lumina fața. Se simțea bine. Era printre românii ei.

Edelina Sterling Stoian. Născută (în Bacău) Sterling, căsătorită cu un coleg de la Europa Liberă Tiberiu (Tibi) Stoian. Postul de radio în anunțul decesului scrie "Vocea de neuitat a Europei Libere."

Mărturiseam deunăzi unui prieten că îndeletnicirea memorialisticii se aseamăna cu stomatologia. Smulgi din uitare vechi trăiri și doare. Nu degeaba stau ele ascunse. Le comparam cu insulele oceanului, vârfuri de munți înecați în adâncimi. Pe care pășesc cu călcătură  de uriaș, sar de pe o culme pe alta . Și povestesc.

O fotografie veche, din vremea când aveam poate un an, o surprinde pe Maria Tănase cu mine în brațe la ieșirea din casă spre strada Brezoianu. Nu știu dacă mă descânta, era încă devreme. "Cine iubește și lasă, Dumnezeu să-i dea pedeapsă. "  

Viața m-a încercat și mă tot încearcă. Nu știu care din biciurile care le-am primit pe spate este pedeapsa de la Dumnezeu. Poate încă nu, mai aștept.

A început iubirea noastră. Avea să dureze un număr de ani. Traseul Munchen-Tel-Aviv și Tel-Aviv-Munchen. Îmi amintesc zorii înghețați când veneam la Radio s-o aduc pe Edelina acasă după serviciul de noapte. Îmi amintesc "Ștuba "   de pe marginea lacului Tgernsee pe drumul care duce de la Munchen la Salzburg unde ne iubeam disperați de parcă n-ar mai fi fost și mâine. Îmi amintesc hotelul din Munchen unde am tras înainte de divorțul Edelinei și unde am fost surpriși de o bavareză harnică care a intrat în cameră fără să bată la ușă și ne-a prins intr-o clipă de regăsire extrem de intimă. Fătuca a fugit rușinată și ne-a despăgubit lăsând pe coridor lângă ușa camerii două sticle de bere.

Nici eu nu mă despărțisem încă de Adina. La Ierusalim locuiam împreună prin hotelurile târgului, mai ales la American Colony, Mount Zion sau Kings.

După plecarea Adinei din Casa Verde Edelina și cu mine am început să dezvoltăm gospodăria comună. Doar eram bărrrbat( vorba Edelinei.... nu contează cum arată, bărrrrbat să fie) o mână pricepută de doamnă se impunea.  Am cumpărat împreună  un set uriaș de farfurii de toate dimensiunile. Dau astăzi cu ochii de ele, poftesc la o petrecere grecească unde să fie făcute zob.

Îmi amintesc de petrecerile din Munchen cu prietenii Edelinei de acolo, Willy Donea, Ion Ioanid care s-a căsătorit cu  Nora Lăzărescu (fosta conferențiară de la Mincu) cu prietenii mei arhitecții Pică Phenics și Pitzi Gobels.Și atâția alții. Mulți, departe de România lui Ceaușescu care era însă atât de  aproape, ne tulbura și amenința pe toți. Pe cei de la Europa Liberă mai mult.

Prietenii mei din Israel au primit-o și adorat-o pe Edelina de la prima vedere. Anima societatea, povestea, cânta, râdea în hohote, se dădea toată.

Eram fericit și-mi era bine. In anul 1988 în toiul iubirii noastre am câștigat concursul de arhitectură pentru proiectarea Institutului Hartman la Ierusalim. Cea mai mare victorie profesionala și drept   rezultat una din cele mei frumoase construcții din Ierusalim. I-am închinat Edelinei această lucrare. Să fie știut.

 După traumatica despărțire de Adina n-am avut curajul să o aduc la Ierusalim pe Edelina împreună cu cei doi băieți ai ei. Cât de mult iși dorea  să se întoarcă împreună cu băieții ei în orașul pe care îl părăsise cu ani în urmă !

 Lașitate ? Da. Spirit de conservare ? Deasemenea. Pe drumul spre aeroport unde o duceam pe Edelina la zbor plângeam amândoi.

După ce anii au  spulberat oarecum amărăciunea și timpul făcându-și îndeletnicirea,  am reluat legătura. Internetul cu grupurile lui de discuție unde românii de pretutindeni se regăseau după dispariția regimului Ceaușescu au ușurat și dialogul dintre noi. De fapt dacă nu mă înșeală aducerea aminte, chiar eu am invitat-o pe Edelina să participe  și nu a luat mult timp ca ea să devină o stea prin scrisul ei plin de har, prin seriosul și adorabilul ei umor.

Și când odată, cuprins de dor și de remușcări, tot Edelina m-a consolat. Cine știe dacă am fi rămas împreună și  cum ar fi rezistat legătura  noastră ? Cine știe intr-adevăr ? Poate despărțirea care se întâmplă  atunci când te afli încă în mrejele iubirii rămâne  scrisă în amintire altfel decât după confruntarea cu zdrențele a unui ce a fost să fie. Nu știu.

Și nu mai știu de ce Dumnezeu S-a înverșunat atâta pe nepoata cabanierului de la cabana Izvorul Muntelui aflată la poalele Ceahlăului, o  viața de calvar,  suferință fizică cumplită și continuă.

Așa suferind, cu un necaz urmat de un altul, cu o boală după alta,  iubita mea și-a păstrat umorul, creativitatea, disponibilitatea de a fi prezentă și generoasă cu ceilalți. Răsplătind-o cumva cu dragoste virtuală, de departe.

În ultimul an tot încercam să o găsec la telefon. Numărul ei din Munchen îmi rămăsese întipărit în minte, era neschimbat . Trebuia să o prind între două internări la spitale sau tratamente la diverse sanatorii. Vorbea de multe ori cu ultimile puteri, un efort uriaș. Știam că-i face bine. Că nu e singură.

Că putem să ne amintim. Că putem să bârfim pe unul sau pe alta. Că putem să râdem și să uite pentru așchie de timp de durerea și boala necruțătoare  care o macina necontenit.

În ultimile zile ale lui noiembrie am mai schimbat cuvinte la telefon. Era internată în spital, probabil de felul acelora care te ajută să pleci atunci când nu mai e speranță.

Și zâmbea. Mi-a povestit o glumă să mă facă să zâmbesc și eu.

Edelina, femeia căreia i-am înghțit verigheta. Și care  mi-a  rămas în suflet pe vecie pământească.