15 noiembrie 2005 . Inaugurarea Centrului Comercial Anador.

 

Au trecut douazeci si șapte de ani de când am inaugurat Centrul Comercial Anador.

O noapte friguroasa, cu ploaie maruntă care iți intra pâana la os. S-au strâns prieteni, s-au strans bucureșteni care au răspuns invitaților oficiale și mai ales reclamelor cu care orașul fusese împânzit. 

A venit familia "Getax" șoferii de taxiuri, marfă și persoane, cu mic și mare.

Un centru comercial puțin convențional croit în clădirile istorice  ale fostului garaj . Cu o structura metalică lasată intactă .

Voi reveni cu povestea oamenilor care au fost alături de mine. Voi reveni cu povestea locului unic în oraș pe care am încercat să-l onorez...

EDELINA

 

Edelina

 

Nu mai țin minte exact nici locul nici timpul când i-am înghițit verigheta Edelinei. Ne-am cunoscut în casa unor prieteni din Ierusalim, și ei din originari România , Beno și Iulia Azriel. Cândva în 1986.

Mărunțică la trup, păr negru  tuns scurt,  doi ochi negri imenși care parcă mă urmăreau oriunde m-aș fi deplasat printre oaspeții familiei Azriel. O voce superbă, clar cultivată, de mezzo soprană. Un zâmbet generos îi lumina fața. Se simțea bine. Era printre românii ei.

Edelina Sterling Stoian. Născută (în Bacău) Sterling, căsătorită cu un coleg de la Europa Liberă Tiberiu (Tibi) Stoian. Postul de radio în anunțul decesului scrie "Vocea de neuitat a Europei Libere."

Mărturiseam deunăzi unui prieten că îndeletnicirea memorialisticii se aseamăna cu stomatologia. Smulgi din uitare vechi trăiri și doare. Nu degeaba stau ele ascunse. Le comparam cu insulele oceanului, vârfuri de munți înecați în adâncimi. Pe care pășesc cu călcătură  de uriaș, sar de pe o culme pe alta . Și povestesc.

O fotografie veche, din vremea când aveam poate un an, o surprinde pe Maria Tănase cu mine în brațe la ieșirea din casă spre strada Brezoianu. Nu știu dacă mă descânta, era încă devreme. "Cine iubește și lasă, Dumnezeu să-i dea pedeapsă. "  

Viața m-a încercat și mă tot încearcă. Nu știu care din biciurile care le-am primit pe spate este pedeapsa de la Dumnezeu. Poate încă nu, mai aștept.

A început iubirea noastră. Avea să dureze un număr de ani. Traseul Munchen-Tel-Aviv și Tel-Aviv-Munchen. Îmi amintesc zorii înghețați când veneam la Radio s-o aduc pe Edelina acasă după serviciul de noapte. Îmi amintesc "Ștuba "   de pe marginea lacului Tgernsee pe drumul care duce de la Munchen la Salzburg unde ne iubeam disperați de parcă n-ar mai fi fost și mâine. Îmi amintesc hotelul din Munchen unde am tras înainte de divorțul Edelinei și unde am fost surpriși de o bavareză harnică care a intrat în cameră fără să bată la ușă și ne-a prins intr-o clipă de regăsire extrem de intimă. Fătuca a fugit rușinată și ne-a despăgubit lăsând pe coridor lângă ușa camerii două sticle de bere.

Nici eu nu mă despărțisem încă de Adina. La Ierusalim locuiam împreună prin hotelurile târgului, mai ales la American Colony, Mount Zion sau Kings.

După plecarea Adinei din Casa Verde Edelina și cu mine am început să dezvoltăm gospodăria comună. Doar eram bărrrbat( vorba Edelinei.... nu contează cum arată, bărrrrbat să fie) o mână pricepută de doamnă se impunea.  Am cumpărat împreună  un set uriaș de farfurii de toate dimensiunile. Dau astăzi cu ochii de ele, poftesc la o petrecere grecească unde să fie făcute zob.

Îmi amintesc de petrecerile din Munchen cu prietenii Edelinei de acolo, Willy Donea, Ion Ioanid care s-a căsătorit cu  Nora Lăzărescu (fosta conferențiară de la Mincu) cu prietenii mei arhitecții Pică Phenics și Pitzi Gobels.Și atâția alții. Mulți, departe de România lui Ceaușescu care era însă atât de  aproape, ne tulbura și amenința pe toți. Pe cei de la Europa Liberă mai mult.

Prietenii mei din Israel au primit-o și adorat-o pe Edelina de la prima vedere. Anima societatea, povestea, cânta, râdea în hohote, se dădea toată.

Eram fericit și-mi era bine. In anul 1988 în toiul iubirii noastre am câștigat concursul de arhitectură pentru proiectarea Institutului Hartman la Ierusalim. Cea mai mare victorie profesionala și drept   rezultat una din cele mei frumoase construcții din Ierusalim. I-am închinat Edelinei această lucrare. Să fie știut.

 După traumatica despărțire de Adina n-am avut curajul să o aduc la Ierusalim pe Edelina împreună cu cei doi băieți ai ei. Cât de mult iși dorea  să se întoarcă împreună cu băieții ei în orașul pe care îl părăsise cu ani în urmă !

 Lașitate ? Da. Spirit de conservare ? Deasemenea. Pe drumul spre aeroport unde o duceam pe Edelina la zbor plângeam amândoi.

După ce anii au  spulberat oarecum amărăciunea și timpul făcându-și îndeletnicirea,  am reluat legătura. Internetul cu grupurile lui de discuție unde românii de pretutindeni se regăseau după dispariția regimului Ceaușescu au ușurat și dialogul dintre noi. De fapt dacă nu mă înșeală aducerea aminte, chiar eu am invitat-o pe Edelina să participe  și nu a luat mult timp ca ea să devină o stea prin scrisul ei plin de har, prin seriosul și adorabilul ei umor.

Și când odată, cuprins de dor și de remușcări, tot Edelina m-a consolat. Cine știe dacă am fi rămas împreună și  cum ar fi rezistat legătura  noastră ? Cine știe intr-adevăr ? Poate despărțirea care se întâmplă  atunci când te afli încă în mrejele iubirii rămâne  scrisă în amintire altfel decât după confruntarea cu zdrențele a unui ce a fost să fie. Nu știu.

Și nu mai știu de ce Dumnezeu S-a înverșunat atâta pe nepoata cabanierului de la cabana Izvorul Muntelui aflată la poalele Ceahlăului, o  viața de calvar,  suferință fizică cumplită și continuă.

Așa suferind, cu un necaz urmat de un altul, cu o boală după alta,  iubita mea și-a păstrat umorul, creativitatea, disponibilitatea de a fi prezentă și generoasă cu ceilalți. Răsplătind-o cumva cu dragoste virtuală, de departe.

În ultimul an tot încercam să o găsec la telefon. Numărul ei din Munchen îmi rămăsese întipărit în minte, era neschimbat . Trebuia să o prind între două internări la spitale sau tratamente la diverse sanatorii. Vorbea de multe ori cu ultimile puteri, un efort uriaș. Știam că-i face bine. Că nu e singură.

Că putem să ne amintim. Că putem să bârfim pe unul sau pe alta. Că putem să râdem și să uite pentru așchie de timp de durerea și boala necruțătoare  care o macina necontenit.

În ultimile zile ale lui noiembrie am mai schimbat cuvinte la telefon. Era internată în spital, probabil de felul acelora care te ajută să pleci atunci când nu mai e speranță.

Și zâmbea. Mi-a povestit o glumă să mă facă să zâmbesc și eu.

Edelina, femeia căreia i-am înghțit verigheta. Și care  mi-a  rămas în suflet pe vecie pământească.

 

CORONA TIME

Corona Time

Pe neașteptate Corona m-a luat ostatec. Nu în urma vre-unei lupte vitejești în care am fost înfrânt de un adversar vânjos și semeț care se poate mândri cu fruntea sus pentru victorie. Pe creasta de deal vechi pe care mă aflu el m-a făcut să ridic baricade , să mă dosesc în spatele unor ziduri penetrabile și care oferă confortul vremelnic și iluzoriu al asediaților de întotdeauna.

Dușmanul necunoscut și invizibil e în cârdășie cu lumea care mă inconjoară. Dregătorii, cei mari și  cu puterea în mână joacă cu cel mai misterios și imprevizibil element, cu timpul.  Cum oricum încrederea mea în dregători este de mult pusă în balanța îndoielii, nu am încotro și trebuie să ma răzvrătesc. Razvrătirea mea consistă în  a lua timpul din mâinile dregătorilor și odată stăpân pe el să-l privesc în față, să-l regăsesc căci îl dădusem  de pierdut de nenumărate ori. Odată regăsit să-i propun să ne jucăm așa cum nu ne-am jucat niciodată...din lipsă de timp.

Mă încearcă, greu de crezut, un sentiment de simpatie față de dușmanul care m-a făcut prizonier. Fără mârșăvia lui aș fi pășit înainte spre capătul drumului meu, fără să mă opresc, fără să-mi întorc privirea, bifând încă o iluzie, parcurând încă o etapă dintr-o potecă labirint care se vrea drum drept.

Și iată cum, așa deodată, locurile mele de pe întinderile pământului s-au transformat într-un ermitaj. L-am poftit înăuntru pe prietenul dușman sau dușmanul prieten , pe Timp și i-am promis solemn că ...nu îl voi omorî.  Nu eu pe el și, sper, nici el pe mine.

Și uite așa deodată am început să mă privesc și să mă măsor. Am deschis sertare ferecate de mult, nu cu chei sau lacăte ci cu spaima necunoscutului, cu spaima de a da de  foi îngălbenite care pot spune povești pe care le-ai uitat și care le vrei uitate. Spaima care  este lacătul  pe care nici iarba fiarelor nu-l poate dechide.

Mă întâlnesc cu ai mei, cei nu foarte mulți și de mult plecați. Pentru întâia dată îi ascult cu atenție făra să le întrerup vorba. Ei se uită ciudat la mine și le este greu să mă recunoască. Îi las pentru a-i regăsi mai târziu atunci când labila memorie îmi aduce pe neașteptate imginea aleii din grădina copilăriei pe care pășea grăbit unchiul meu care venea de la casa lui să-și viziteze fratele și nepotul adică pe mine. Sau câmpul ars de soare unde se împlinise grâul  prin care înainta căruța care mă luase de la gară și mă ducea într-un sat din secuime la femeia care o ajutase pe mama să mă crească și să mă facă năzdrăvan. Cealaltă mamă a mea.

Mă întâlnesc cu ceilalți și mai ales cu celălalte. Mă întâlnesc cu trădările mele. Mă privesc, așa cum eram atunci și descopăr un tânăr care nu mi-e neapărat  simpatic. Ceasurile în care eu, la rândul meu, am fost trădat mă consolează ca și când se impune o balanță exactă care echilibrează răul cu răul. Am timp.

Mă întâlnesc și cu marile mele victorii. Copiii mei, unul și unul.  Prietenii mei, unul și unul. Dealurile orașului acoperite  de pietre pe care le-am așezat altfel  și printre care trăiesc mii și mii de oameni. 

Am timp de întâlniri. Mai presus de oricine cu mine însumi.  Corona Time.

Lou Gelehrter, Ierusalim, 12.04.2020

1989, 23 decembrie. Revolutia mea de la Ierusalim

Sfarsit de decembrie 2014

Florile mititele ale  plantei numita "Sporul Casei" stralucesc multicolore sub razele soarelui de dimineata asezat cam la doua sulite  pe cer si eu,  asezat comod la birou, incerc sa ma intorc cu douazeci si cinci de ani in timp si sa retraiesc acel decembrie, decembrie 1989. Atunci cand, la 17 ani dupa plecarea sau mai curand fuga mea  din tara aveam sa cred ca vad , de la distanta, cum mi se implineste visul cu ochii.

In dimineata zilei de 23 decembrie 1989 era la Ierusalim  un  cer acoperit de nori, frig, cu o ploaie marunta neobisnuita pentru orasul care are de multe ori iarna,  un cer violent  care se desface si coboara perdele de ploi torentiale. Telefonul a sunat devreme, era amicul Itzic Ben Sheah care tinea sa impartaseasca cu mine ce vazuse la televizor si ce auzise la radio despre ce se intampla in Romania. Nu dormisem prea mult peste noapte, de fapt de mai multe zile sufletul mi se innodase, inima stransa, eram intr-o  stare de supraexcitare continua.

 Mi se infatisa  zi si noapte  filmul ultimilor ani petrecuti in Romania inainte de fuga, retraiam si fiorurile reci care aveau sa ma incerce la fiecare vizita pe care o facusem dupa plecare. Fie sa-mi vizitez mama, fie sa-l revad pe fiul Alexandru care crestea repede si pe care il lasasem in urma, fie sa mai fiu  in prezentza unchiului meu Moni Ghelerter, acum bolnav si suferind. Si sa-l ingrop in 1979.

Si-l revedeam si pe Ceausescu. Nu se putea altfel.  El era fundalul. Decorul, o panza uriasa in spatele scenei  pe care statea zugravit chipul ranjind al marelui conducator. Lenuta nu era acolo. Nu stiu de ce. Probabil ca pentru mine ea a fost intotdeauna un personaj secundar. Probabil pentru ca ochii lui Nicolae Ceausescu si ochii mei se incrucisasera in doua randuri si traiam cu impresia ca ne cunoastem si ca ne cautam.  El sa puna mana pe mine, eu...nu mai stiu. Sa-i vorbesc ? N-ar fi ajutat. Sa-l ucid? N-as fi fost in stare. Cred ca mai degraba sa-l pacalesc inca odata, asa cum il pacalisem la sfarsitul anilor saizeci cand refuzasem colaborarea propusa  de  "serviciile speciale" care imi garantasera drept urmare ca nu voi parasi niciodata Romania, si, iata, eram acum , si de ani buni, liber in Ierusalim.  

Imi fierbea deci sangele in vine, vroiam si eu la revolutie, venise ziua cea mare si eram la doua mii de kilometri departare.   Dar eram la Ierusalim si eram constient ca ma aflu intr-un oras unde fiecare gest are o profunda semnificatie. Si mai ales ecou. Deci era rost de actiune.

Gandit si facut. Mai departe filmul s-a desfasurat uimitor de rapid.  L-am invitat pe amicul Ben Shelah la o intalnire in cafeneaua Atara, in centrul Ierusalimului de vest pe strada Ben Iehuda.  Ne-am asezat la o masuta , era ora 11 dimineata. Am decis ca trebuie sa sprijinim revolutia  si am hotarat sa infintam "Frontul pentru Sprijinul Revolutiei din Romania". Ne bazam desigur pe sutele de mii de evrei originari din Romania care traiau in Israel si care, asemenea noua, urmareau cu sufletul la gura evenmentele din tara.

Ce vom face cu "Frontul" ? Vom vedea. Mai intai il infintam. Am batut palma. Apoi anuntam omenirii adica Romaniei si Israelului ca "Frontul" a fost infintat. Zis si facut, Ben Shelah pune mana pe telefon si il suna pe Gadi, seful deskului de stiri in romaneste de la Kol Israel. La ora 12 fix, prima stire de la Kol (radio) Israel in limba ebraica anunta infintarea "Frontului".

Cine traieste in Israel, o tara in care istoria se scrie uneori  inainte de desfasurara evenimentelor, stie ca aceste stiri de la Kol Israel , la ora fixa si din ora in ora, sunt ascultate cu sfintenie si au un impact urias. In Israel si pretutindeni.  Cand am auzit la radio stirile de ora 12, ma simteam precum  Haplea care urla intr-o parte a satului si fuge in cealalta parte sa se auda...  Ce se intampla parea ca un fel de joaca, din joaca am prins subit putere , era cazul sa lasam gluma la o parte si sa ne apucam de treaba.

A doua zi era duminica, zi de lucru. Ajuns la biroul meu (de arhitectura) am hotarat ca prima miscare este organizarea unei manifestatii de sprijin pentru revolutie si revolutionari. Am decis ca locul potrivit de desfasurare a acestei manifestatii este in fata bisericii romanesti din Ierusalim , pe strada Shifei Israel, acolo unde se gasea (si se gaseste) si un camin pentru cei care , norocosi si cu legaturile potrivite, primeau documentele necesare vizitei in Tzara Sfanta. Fete mai mult sau mai putin preotesti, iar la vremea respectiva cred ca erau si cativa calugari cu pistol sub sutana, membri si ei a unor servicii speciale de care pomeneam mai devreme.  Am stabilit ora, cred ora 12, am pus mana pe telefon si am anuntat mai intai pe toti prietenii mei de origina romana din Ierusalim si din Tel-Aviv, apoi primaria (primarul era in acei ani Tedy Kolek), televiziunea si radioul, ba chiar si un parlamentar care se mandrea cu origina lui romana (Poraz) si care odata cu intrarea la guvernare a partidului "Shinui", fusese numit ministru de interne.

Biroul meu de arhitectura era in acel ani plin de arhitecti veniti si ei din Romania, facusem aceeasi scoala si ma puteam baza pe ei. Ion Nanu, cu care lucrez si acum, Mircea Secaseanu aflat astazi in Germania, ba chiar si fiul meu Alexandru pe care reusisem sa-l scot din Romania dupa ce terminase liceul cu peripetiile de riguare si sa-l aduc la mine la Ierusalim. Si era student la Institutul Betzalel, tot la arhitectura.  Echipa s-a pus pe lucru, tricolorul cu gaura respectiva  , pancarte cu lozinci, totul cu viteza care imi amintea pregatirile de ultima clipa a  expozitiilor destinate  "conducatorilor  de partid si de stat" la care participam in calitate de lucrator al celebrei institutii bucurestene "Decorativa" la care ma angajam in vacantele de vara ale studentiei sa castig un ban cinstit si mult dorit.

Ne-am prezentat in urmatoarea zi la biserica, asa cum stabilisem. Eram, ca sa zic asa, cu totii de fata. Noi, prietenii mei si prietenii prietenilor mei, reporteri de la televiziune si de la radio, un viceprimar  pe nume Zvi Rozen(tot roman de origina) trimis de Tedy Kolek, deputatul Poraz, avocat de meserie. Am convocat si o ambulanta pentru recoltat sange ,destinat ranitilor revolutiei care era prezenta si impresionanta. Dar si mai impresionanta a fost imaginea filmata de televiziune care a surprins, pe doua targi aliniate una langa cealalta, pe un parinte imvesmantat cu un anteriu, din biserica si pe o domnisoara atragatoare si fotogenica, donand sange revolutiei. S-au tinut discursuri inflacarate, deschise de mine, presedintele ad hoc al Frontului si urmate de discursurile viceprimarului Zvi Rozen  si al deputatului Poraz. Erau flacari in aer dar si multa bucurie si optimism.

Seara, la televiziune odata cu stirile din Romania s-a dat si reportajul primei manifestatii din Israel cea de la biserica romaneasca din Ierusalim. intentionez sa gasesc in arhiva televiziunii reportajul care cred, are intersul si farmecul lui.

Urmatorul obiectiv a fost amabasada Romaniei din Tel- Aviv. Manifestatia a fost programata si organizata pentru ziua urmatoare. Evreimea romaneasca era deja mobilizata. Inclusiv oraganiztiile evreilor originari din Romania, conduse atunci de Itzhak Ben Artzi, cernautzean de origina, si el parlamentar cunoscut si fost viceprimar al Tel-Avivului.  (si  tatal faimosului si fermecatorului  cantaret Shlomo Artzi). Si varul meu prin alianta, prin verisoara lui si matusa mea , actrita Beate Fredanov.

Intre timp se primisera probabil la ambasada ordinele si dispozitiile necesare , am fost invitati politicos in ambasada, ambasadorul si-a declarat sprijinul pentru revolutie, dupa care am iesit cu totii in strada si ambasadorul ,insotit de aplauzele publicului, a repetat declaratia facuta in ambasada.

Era o zi splendida cu soare, si noi, adica eu cu prietenii mei, in adevarata traditie romaneasca, am luat cu asalt restaurantul romanesc "Mamaia" aflat pe strada Ben Yehuda, si am tras un chef care a ramas de pomina. Deveneam a doua oara liberi.

In zilele urmatoare Ben Artzi a preluat comanda operatiei, au fost stranse donatii in haine, paturi, bani, pentru a fi trimise in Romania.

Iar eu m-am trezit acasa cu o echipa de la CNN care venise sa-mi ceara un interviu. I-am primit politicos si mandru, ma simteam,  cum ziceam , la a doua eliberare. Reporterita m-a intrebat daca stiu ca am fost "cumparat" de statul Israel pentru a putea parasi Romania in anul de gratie 1972 si daca stiu care a fost suma. La care i-am raspuns ca n-am habar, dar ca sunt convins de un singur lucru si anume de faptul ca a fost una dintre cele mai bune afaceri ale statului, nu atat pentru proiectele mele construite cat pentru suma respectabila de impozite pe care le-am achitat in caliate de arhitect independent si  de numarul  de angajati care au trecut prin biroul meu.

Revolutia la Ierusalim a inceput, asa cum se cuvenea, intr-o cafenea. Si s-a sfarsit, normal , intr-o carciuma, "Mamaia" din Tel-Aviv. Mentorului meu si a altor multi copii ai Dambovitei, I.L.Caragiale i-ar fi fost pe plac, cred.

Amintiri calde, luminoase. Eram cu 25 de ani mai tanar.

Printi si printese, printi si cersetoare.

Search
O poveste  scrisa mai demult, pe vremea cand prietena Ada Steinberg imi mai era vecina la Ierusalim.

Dedicata ei bine inteles, sotia de o viata a inegalabilului original si intelept Nathan Steiberg, cel zugravit de Ionel Teodoreanu In "Lorelai".

Deunazi am fost invitat la un ceai la vechea mea prietena Ada. La inceputul lunii viitoare Ada va implini venerabila varsta de nouazeci de ani. In biblioteca ei am zarit un volum cu corespondenta lui Joyce, o selectie aparuta prin anii optzeci. Evident mi-am adus aminte de scrisorile obscene adresate de Joyce iubitei si mai tarziu nevestei lui Nora Barnacle. Am cugetat in tacere si la casatoria si calatoria in timp a Adei si sotului ei Nathan, "Nathan der weise" cum il descrisese Ionel Teodoreanu in "Lorelai". Si, evident m-am gandit si la mine si la acele doamne cu care m-am insotit in urma cu ani.


La inceputurile revistei TimeOut Bucuresti, prietena mea si editoarea Anca Ionita m-a rugat sa contribui si eu cu o vorba, doua. Am povestit atunci istoria celor doua cupluri celebre pe care o pun mai jos:





James Joyce

Oare masculul isi cauta perechea pe masura mintii lui? Sa nu cautam rapunsul la aceasta intrebare in studiile si sondajele locale despre preferintele sexuale ale roma^nului. Am descoperi ca roma^nul prefera  o nevasta, nici prea frumoasa, nici prea scolita, cat mai putin independenta. Si frumoasa, si desteapta si de sine statatoarea este  curat pericol pentru linistea familiei. Banuiesc ca modestele , desi maritate bine, sufera pe ascuns, iar cele frumoase si independente sperie si sufera in singuratate. Femeia sufera , barbatul la randul lui sufera si el, frustrat, sau gelos. Frustrari si gelozii cristalizate in fantezii erotice, actul sexual cu spalatoreasa, servitoarea, camerista sau sora de caritate


Metehne vechi , pe care le gasim in istorie nu numai la burghezii de rand ci si la capete luminate. La 150 de ani unul de celalalt , Jean Jacques Rousseau (1712-1778) si James Joyce (1882-1941). Marie-Therese Levasseur,spalatoreasa lui Jean Jacques si Nora Barnacle, camerista bardului.








Jean Jacques Rousseau

Scriitor si filozof, Rousseau a aruncat semintele Revolutiei Franceze care a cutremurat si si schimbat fata Europei, Joyce la randul lui a revolutionat si schimbat fata literaturii. Mostenirea literara pe care ne-au lasat-o ne permite o apropiere intima de cei doi.

Daca Rousseau in “Confesiuni” indrazneste in premiera mondiala sa se dezbrace in fata cititorului, Joyce o face indirect, prin eroii lui. Joyce este si Leon Bloom si Stephen Dedalus. Iar pe Nora Barnacle, tovarasa sa de drum, o urmareste pas cu pas, o observa cu mirare, cu dragoste si gelozie, transformand-o pentru noi fie in Molly Bloom,(in Ulysses) fie in Bertha Rowan (in Exiles).

Marie -Therese Levasseure




Marie-Therese Levasseur nu a avut norocul Norei. Jean-Jacques o intalneste in 1745 la hotelul Saint Quentin din Paris , spalatoreasa de 23 de ani care muncea din greu sa intretina o familie numeroasa. Ii declara cinic, de la bun inceput, ca nu o va parasi dar nici nu se va casatori cu ea , niciodata. Analfabeta cu un spirit care , dupa cum Rousseau marturiseste in ‘Confesiuni”,va ramane ” asa cum l-a facut natura”. Vor trai impreuna peste 30 de ani, doar moartea lui Jean-Jacques in 1778 ii va separa. Alegera facuta de filozof a surprins contemporanii si starneste mirare pana in ziua de astazi. Nu pentru cinismul si egoismul lui maniac il admiram pe Rousseau. Isi tocmea practic o servitoare care ii incalzea patul la nevoie, care “ nu ma satisface din punct de vedere moral dar care imi face o supa buna cand sunt bolnav”,(Confesiuni) si care avea sa-l slujeasca cu credinta in succesiunea diverselor lui exiluri. Sa-i urmareasca din umbra afacerile intelectual amoroase sau amoroase pur si simplu cu madame de Warens, madame d’Hodetot sau madame d’Epinay. Autorul “Contractului Social” experimenteaza printr-un contract ale carui termeni sunt bine stabiliti de la inceput, autorul lui “Emile”, “experimenteaza” facandu-i Mariei-Therese cinci copii in mai putin de sapte ani, copii care sunt incredintati “grijei publice”, crescuti la orfelinat…Cu sinceritatea uimitoare care va face istorie, Jean-Jacques vorbeste despre sentimentele lui pentru Marie in care nu poate fi gasita nici “cea mai mica scanteie de dragoste”. Si totusi, marturiseste filozoful, “alaturi de ea am trait fericit atat cat as fi putut eu sa fiu, tinand seama de desfasurarea evenimentelor din viata mea”.
“Contractul” este respectat. “Guvernanta” sau “Matusa”, asa cum o prezenta dupa imprejurari domnul ei, are grija de Rousseau pana la moartea lui in 1778. Ii mosteneste averea, manuscrisele si drepturile de autor, mai traieste inca 23 de ani, pana in 1801.

Sa se fi culcat oare Jean-Jacques cu Marie-Therese doar de vre-o cinci ori, ochind si nimerind exact , facandu-I astfel cinci copii, sa fi facut el oare amor pervers cu spalatoreasa imbatranita si fara nuri, nu stiu. Atunci contractul dintre cei doi a fost posibil si respectat. Marie-Therese ramane in istoria literaturii asa cum a fost ea sau cum credem noi ca a fost. Nu a devenit un caracter de roman, a ramas insa o figura cheie in cea mai memorabila dintre autobiografii si din biografiile care au urmat. Autobiografiile pot deveni literatura si “Confesiuni” si-au pastrat prospetimea si sunt considerate, pana astazi, mare literatura…
Ce a fost mai intai, oul sau gaina? Jean-Jacques a trait “experimentand” si a teoretizat drept consecinta, sau teoriile abstracte l-au impins la experimentari cinice? Mai degraba traieste (experimenteaza) si teoretizeaza simultan, condus atat de un talent exceptional cat si de narvul unui egoism feroce.

Cu Nora Barnacle si James Joyce este insa o cu totul alta poveste. Este o legatura pasionata care dureaza in timp, este sex fierbinte, gelozie si amor.
Istoria spune ca in anul de gratie 1904, iunie 10, “bardul” o intalneste pentru prima data pe Nora, camerista la hotelul Finn din Dublin. La 16 iunie 1904, Joyce o reintalneste pe Nora si foarte probabil la aceasta data se “comite prima noapte de dragoste.
16 iunie 1904, este unitatea de timp a romanului Ulysses, in care eroii Stephen Dedalus si mai ales Leopold Bloom, strabat Dublinul in acea zi de pomina. “Bloom Day” este un fel de zi nationala a irlandezilor, sarbatorita cu sfintenie, culoare si multa bautura, an dupa an.
Noaptea de dragoste este urmata de o relatie “pe viata”. Desi se casatoresc doar in 1931, Joyce si Nora au copii impreuna si impart viccisitudinele exilului European.

Nora Barnacle

Cu ajutorul Norei, Joyce incearca sa lamureasca necunoscutul femeii si se descifreaza in confruntarea cu acest mister etern. O urmareste pe Nora, cum vorbeste, cum gandeste, cum traieste pana la cele mai marunte amanunte fizice sau altele.
In 1909 James si Nora traiesc “exilati” la Trieste. La sfarsitul lui octombrie Joyce este nevoi sa plece intr-o calatorie cu treburi la Dublin unde va ramane pana la sfarsitul lunii decembrie. Inainte de despartire isi promit unuia celuluilat ca isi vor scrie scrisori erotice. Din pacate scrisorile Norei catre James au disparut, in schimb scrisorile lui James catre Nora au supravietuit si au fost publicate pentru intaia oara in 1975, de catre Faber&Faber. Devenite celebre sub titlul “James Joyce Dirty Letters”, scrisorile sunt pornografice la extrem, intraductibile desi traductibile si pot cu usurinta fi interpretate gresit. Caci chiar daca intentia lor era sa provoace satisfactie sexuala “in absentia” si chiar daca cititorul este uimit sau excitat de un comportament sexual pervers ,descris fara paravan si menajamente, ei bine Joyce experimenteaza genial, disecand anatomia sentimentului de dragoste si apoi il reface si il sintetizeaza.

Si astfel Nora Barnacle devine Molly Bloom, cantareata de opera , nevasta onorabilului Domn Leopold Bloom, eroina capitolelor “Calypso” si “Penelopa” din “Ulysses”.
Nora Barnacle este poate o fata simpla din vestul Irlandei pe care Joyce o smulge si o aduce in Europa cosmopolita. Citandu-l pe David Hayman : ….”Nora a pastrat vitalitatea si inocenta ei provinciala impreuna cu ceea ce se intelegea pe atunci drept “trasaturi feminine” Dincolo de acestea, femeia “de la tara”, pare extrem de in acord cu moravurile dezlantuite ale “anilor 20”. Mai mult decat atat, ea ramane un obiect de examinare detaliata, de investigatie cu implicatii si nuante duse departe”.

Revenind in incheiere de unde am plecat, pana la urma deslusim in cele doua cazuri, doua pozitii fundamental deosebite ale atitudinii barbatului fata de femeia lui. Fie desconsiderare, dispret si comportare cinica, fie uimire plina de dragoste si marturisirea sincera a dificultatilor noastre de a le patrunde,deslusi si intelege pana la capat.

Jean-Jacques Rousseau si James Joyce au multumit  celor doua doamne, Marie-Therese si Nora. Le-au luat tovarase de drum  pentru calatoria in eternitate.





Vorbele spală...

Vorbe rostite, asa de dragul rostirii, curatza. Vorbele scrise spala si ele, parca mai abitir.


Si-a asa ma trezesc ca prostul vorbind de unul singur, si tot de unul singur scriu , rar si greu. De ce oare spala vorbele, fie ele vorbite sau scrise? De pacate nu poate fi vorba. Zic ca nu prea am multe la activ, desi un parinte simbrias de la biserica de peste drum mi-ar gasi cu duiumul, are un catastif la indemana si asteapta musteriii necajiti la ceas de seara.



Într-un intermediar  fără har nu-mi pun sperante, nu cercetez si nu cred. Confesiuni de unul singur par a fi mai de folos, atît cat le faci pentru urechile, ochii si sufletul tău. Dacă sta cineva aplecat peste masa ta de scris te străduieşti de pomană. Ochii lui sunt ochii tuturor. Mai întîi ucide toţi martorii. Începe-ti treaba printr-un asasinat al grande.

Mă simt ca un acumulator care doar se încarcă, se încarcă, se încarcă, se încarcă pană nu mai încape în el nici o fărîmă de energie. Si incep sa cred doar în vorbe.

Poveste cu Mos Gerila

"Poveste cu Moş Gerilă" sau "Cum mi-au fost tăiate aripile de afacerist"

Aveam şase ani împliniţi şi într-o dimineaţa înzăpezită de decembrie unchiul meu Moni mi-a adus acasă o sanie .
Nou nouţa, strălucea cu şipcile de lemn proaspat vopsite si cu şinele lucioase in holul casei si mă imbia să cobor in Cismigiu, să-mi iau prietenii care se băteau deja cu zăpada in gradină si sa mergem pe deluşorul de pe Schitul Magureanu , sa ne dam cu sania pe caţiva metrii prăpădiţi în panta care porneşte de la biserică.
Sania cea veche stătea azvarlita intr-un colt, devenise de-odata inutila şi incurca acum ieşirea din apartament.
Mi-a venit o idee nastrusnica, s-o vand.
Am coborat iute scarile blocului, am iesit in gangul unde statea portarul, tatal lui Costel. Cumparati o sanie pentru Costel? Da, zice portarul fara sa clipeasca. Iti dau zece lei. – Cinşpe vreau!

Imi da banii, ies afara in gradina si chem toata gaşca să vina cu mine la "Spicu'" ca fac cinste cu pateuri şi amandine la un leu cincizeci bucata.

Zis şi făcut, am pornit-o pe cărările acoperite cu zapada pana la faimosul colţ de pe bulevardul "6 Martie" unde gaseai pateurile si prajiturile poftite. Ne-am umplut burtile si banii luati pe saniuta au disparut in cateva clipe.

Pe la cinci tata s-a intors acasa de la "servici". A vazut sania noua si nu la multa vreme m-a intrebat unde e sania veche.

-Am vandut-o!

- Cuuum? Cui?

- Portarului pentru Costel!

- Cuum? Măgarul ăla a cumparat o sanie de la un copil de şase ani?

- A cumparat-o pentru Costel , Costel n-are sanie, acuma are.

-Si cat ţi- dat pe ea?

-Cinşpe lei!

Tata iese furios din casă, după o vreme se intoarce cu sania veche si cu mai putin cinşpe lei in buzunar.

- - Dă banii incoace!

- -Nu-i mai am!

- - Ce-ai făcut cu ei?

- - I-am mancat la Spicu'!

- - Dispari din fata mea! Ruşine să-ţi fie!

Pe 30 decembrie se tinea petrecerea cu Moş Gerilă pentru copiii personalului Ministerului Culturii, in sala de spectacole a Liceului Sava. Am intrat cu tata in sala plina, pe scena un brad urias, la poalele lui zeci de saculete cu cadouri si pe un fotoliu asezat Moş Gerilă cu o foaie de hartie in mana. Unul cate unul copiii erau chemati pe scena si primeau punga cu mandarine si eugenii, poate si un creion colorat si un glob pentru pomul de acasa.

Mi-a venit randul, am urcat pe scena si am intins mana sa-mi primesc cadoul. Ochii lui Moş Gerilă străluceau.

- Am auuuzit..... zice Moşu'.... că ţi-ai vandut sania!!!!

- ????

Sala de spectacole se scutura de rasetele publicului . Simţeam lacrimile de ruşine cum imi curg pe obraz.

- Promiţi?

- Ce?

- Că niciodată, dar niciodată n-ai să-ţi mai vinzi sania?

- Promit!

Şi aşa mi-am primit punga cu mandarine si eugenii. De-atunci nu mi-am mai vandut sania.

Şi mi-au luat ani buni să mă refac şi să indraznesc din nou să fac afaceri....

25.10.2010